COPAC   dezRĂDĂCINAT

Am fost copac ce creștea sănătos
cu o coroană ce se întindea
îmbrățișând lumea  rotundă.
Freamătând și cântând cu graiul străbunilor.
Într-o zi pe neașteptate...am simțit
atingeri străine și mâine care
smulgeau rădăcinile
din pamântul sfânt în care m-a sădit
și îngrijit stăpânul gliei!

Ce șoc! Ce tremurare1
se scurge seva picur cu picur din mine....
mă năpădesc sub coajă întrebările
M-am prăbușit singură? A venit un vânt străin
Sau m-a vândut țara?
Smulgerea dureros de definitorie.
Rădăcinile nu mai sunt împletite
în pamântul gliei strămoșești...carne vie!
Cuvintele de durere
pulsează cu viață, pulsează cu sânge.
Rădăcinile smulse din mormintele
strămoșilor, umbre trecătoare.
Rudenii de departe
Rudenii de aproape.

Poate cineva înțelege
cât de adâncă este durerea
ce mocnește ca focul ud
înecându-te cu fumul disperării?
Cum să replantez vorbele moștenite
rănite... zdrobite... însângerate
Într-un pământ străin?
Poate cineva întelege
Că din cauza dorului de limbă
ce vibrează în rădăcini adânc
tremură pământul nemulțumit?
Că din cauza dorului neâmplinit
umblu pe străzi
cercetând fețele ca o cerșetoare?
Și atunci când văd una..asemănându-se cu a mea
simt în inimă vibrare
zâmbesc un pic nătâng
Și în gând cânt imnul neamului?

Poporul acesta ca toate popoarele
are trăsăturile lui caracteristice
are limbă dulce cântată
când recunosc sunetele familiare
ce mi-au picurat zilnic în ecoul urechii
tresare inima în mine.
Când ai fost scoasă din rădăcini
dusă departe
să faci umbră unui pământ străin
te bucuri să auzi graiul străbun
ce poartă  în el
amprenta întregului neam lăsat în urmă !

silvia-varvara seman