SUSPINĂ TOAMNA

S-au copt zilele, s-a rumenit timpul
În mijlocul acestei toamne
lungă, molatică și ambiguoasă.
La șoaptele vântului unele moi
altele chiar obraznice
își ridică ochii spre cer
suspină lung, se îmbujorează rușinată.

Se ferește, se strânge când vântul
întinde degete subțiri, uscate
să o îmbrățișeze, să o strangă la pieptul concav.
În zbaterea ei cad frunzele toate
țesând covor adânc
peste veleitățile acestui veac
umplând inimi cu nazuri moarte.

S-a supărat și înverșunat vântul
La respingerea definitivă,
a început să șuiere lung
s-a aruncat în dansuri deșanțate
pe câmpiile uscate,
a spart norii și-a mizgurat melancolia mărunt
peste pădurile tăcute
a scărmănat ceața din fuioare
a înghițit orice urmă de culoare.

silvia-varvara seman