FICĂ AROGANTĂ

    De bună seamă a-ți auzit de pilda fiului risipitor:( Luca 15:11-32)

   El a mai zis; ,,Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: ,,Tată dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine”. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, și a plecat într-o țară depărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele, pe cari le mâncau porcii dar nu i le da nimeni. Și-a venit în fire și a zis: ,,Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: "Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi”. Și s-a sculat și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: "Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Dar tatăl a zis robilor săi: "Aduce-ți  repede haina cea mai bună, și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit”. Și au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi, și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: ,,Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine”. El s-a întărîtat de mânie, și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară, și l-a rugat să intre. Dar el drept răspuns a zis tatălui său: ,,Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani, și niciodată nu ți-am călcat porunca; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat”. ,, Fiule”, i-a zis tatăl, ,,tu întotdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit”.
   Sunt sigură că vi s-a muiat inima si vi s-au umezit ochii. Multe persoane se recunosc și identifică cu fiul risipitor. Oaia neagră a familiei! Care a crezut că știe totul și poate totul. Care a plecat de acasă, ca să nu mai vadă fața tatălui său, privindu-l cu dragoste. Să nu mai simtă clipă de clipă mustrarea de cuget când îl vede lăcrimând.
      Eu nu sunt fică risipitoare, nu m-am destrăbălat, nu am trăit o viață păcătoasă din petrecere în petrecere, nu am ajuns atât de jos pe scara socială încât să fiu temptată de mâncarea porcilor. Am fost fica cea mai mare, care a primit o moștenire dublă când s-a împărțit averea tatălui, conform legii lui Israel. Deși ar fi fost normal să-mi stabilesc casa mea, tatăl, m-a rugat să rămân cu el. Am mâncat mai departe pâinea de pe masa lui. M-a îmbrăcat mai departe  cu hainele iubirii sale. Slujitorii lui erau slujitorii mei, le spuneam un cuvânt și ei veneau sau plecau după poruncă. Am trăit în casa tatălui, bucurându-mă de tot ce-mi oferea. Credeam că merit totul. Datorită credincioșiei față de el, față de casa sa. Tot ce alții visau pentru mine era realitatea zilnică. Când fratele cel mai mic s-a întors acasă și a fost primit, mânia mea nu a cunoscut margini. S-a întors acasă ca și cum nu a făcut nimic. Doar eu știu cât a plâns tata după el, cum zilnic ieșea pe drum parcă așteptând să-l vadă venind. Mi s-a acrit sufletul să văd fața posomorâtă a tatălui, plângând după el. Am fost suspicioasă pe fratele meu risipitor, pe sora mea risipitoaree. De câte ori îi vedeam în casa Domnului tresăream, surprinsă neplăcut. Încă erau aici. Gânduri mă nepădeau. Chiar s-au schimbat spre bine? S-au pocăit cu adevărat de trecutul lor? Îi urmăresc mereu așteptând să văd o alunecare. O cădere. Ca să pot să reproșez Tatălui iertarea nemeritată care le-a acordat-o. Am devenit tot mai împietrită, tot mai arogantă. Cum îndrăznesc ,,cei risipitori” să ridice mâinile în adunare? Cum îndrăznesc să bată din palme? Să-și manifeste bucuria? Am trăit ani buni în starea mea de împietrire și aroganță. Rănită de iubirea pe care Tatăl a acordat-o altora. Iubire pe care nu o meritau. Am început să tânjesc după relația dintre fiul risipitor și tatăl. Am început să-i caut prezența.. La început timid cu reticență. Într-o seară de miercuri, am participat la programul surorilor. Ele se adună de ani de zile de două ori pe lună. O miercuri pentru rugăciune. Alta pentru studiul biblic. S-a întâmplat ca miercurea aceea să nu fie nici pentru rugăciune nici pentru studiu. A fost o strângere administrativă. Au discutat multe între ele, lucruri care nu aveau nimic de-a face cu viața mea.
- Am pierdut timpul degeaba, am șoptit sorei mele, mai bine era dacă mergeam la cumpărături!
Înainte de a concluziona  întâlnirea o soră, M.P. a făcut o mărturisire:
- M-am trezit foarte devreme în această dimineață. Apăsată și necăjită m-am plecat în rugăciune, în odăița mea. După o oră și ceva am simțit cum se ridică povoara, m-am sculat mângăiată și îmbărbătată!
   Cuvintele ei m-au urmărit în noaptea aceea și zilele următoare. Mă gândeam, eu fica cea mare, arogantă: Ea ? S-a rugat o oră? Ce a spus ea, Domnului o oră? Simțeam că are o intimitate cu Tatăl, pe care eu nu o aveam. S-a născut în mine o gelozie ascuțită, care mă durea adânc. Am început voit, organizat, să petrec timp în rugăciune. Puțin l-a început. Rugându-mă psalmi, scriindu-mi rugăciunile pe hârtie. Treptat timpul și-a mărit limitele. Minutele pe genunchi creșteau. Am început să mă rog și în alte locuri, pe lângă odăița mea. Mă rog zilnic dimineața, înainte de toate împreună cu soțul meu. Este o bătălie câștigată, pe care Domnul Isus și-a pus steagul Său de biruință. Am învățat rugăciunea de mijlocire. Pentru familie, pentru copiii mei și familiile lor. Pentru biserică, pentru cei ce fac lucrarea lui Dumnezeu pe diferite tărâmuri. Rugăciunea a devenit companioana mea nedespărțită. Mă rog la timp și nelatimp. Mă bucur de intimitatea mea cu Tatăl. Regret anii goi și risipiți. Mă lupt să-i recuperez. Știu din experiența mea ce înseamnă să fii zdrobită, să plângi la pieptul Tatălui și dintr-o dată să te simți plină de pace și ușurată. Tatăl a transferat povara vieții mele pe umerii Săi. Domnul în clipele  noastre de rugăciune, de intimitate mă ia de mână și-mi arată tainele Sale. Petrecem timp împreună în fiecare zi și de ce îl cunosc mai de aproape, mai personal, mă umple de iubirea Sa. Nu am darul rugăciunii. Cuvintele rugăciunilor mele nu sunt cele mai potrivite, cele mai măiestre. De multe ori este o luptă istovitoare.Dar am nevoie de rugaciune. A devenit nevoie.
   Înțeleg acum de ce a fost într-o așteptare continuă pentru fiul risipitor. Înțeleg frumusețea iubirii Sale jertfitoare, forma pe care această iubire a luat-o în Isus. Fiul Preaiubit, s-a născut pe pământ să-mi arate cât de mare este iubirea Tatălui pentru mine. Știu că mă iubește cât l-a iubit și pe fratele mai mic. Îmi arată iubirea Sa zilnic, ascultă rugăciunea, apreciază dorința inimii de a fi supusă, nu din obligație, ci din iubire și respect. M-a făcut părtașă la lucrarea împărăției sale. Pune în calea mea situații și oameni prin care-mi vorbește, mă călăuzește, mă perfecțuionează. De multe ori mă trece prin cuptor aprins ca să-mi îndepărteze impuritățile din mine. Când m-am despietrit, stânca s-a făcut mii de pietricele. Impuritățile acestea sunt îndepărtate de Tatăl. Sunt procese dureroase dar necesare. Între mine și fratele meu care a fost risipitor, nu mai sunt diferențe. Suntem împreună păcătoși iertați, primiți în brațele deschise ale Tatălui ceresc. Am fost spălați la fel. Ni s-a pus inelul în deget, încălțăminte în picioare și haina pe umeri. În fiecare zi este o petrecere în casa Tatălui. Sărbătorirea ficelor rătăcite, întorse cu fața spre Tatăl, sărbătoarea ficelor arogante, care s-au lepădat de ură, de amărăciunea adunată și de suspiciune. Este sărbătoarea ficelor lui Dumnezeu, care sărbătoresc iubirea nemărginită a Tatălui Veșnic. Care recunosc că sunt datornice. Poate uneia care a fost risipitoare i s-a iertat mult. Poate alteia i s-a iertat puțin. Principalul este că suntem toate ficele Tatălui, iertate și răscumpărate.

silvia-varvara seman