MINUNI MICI

Eram la prima mea călătorie cu avionul. Totul era neașteptat și-mi bombarda sistemul emoțional într-un flux continu. De sus priveam marea de lumini. Avionul se apropia de una dintre giganticele metropole ale lumii. New York! Soțul ne-a asteptat pe mine și pe micuțul nostru într-o mașină de care nu văzusem nici în filme. Un Buick sport ,,Regal Turbo” de care ne-am folosit în următorii ani să cunoaștem țara aceasta atât de întinsă.

    Era la începutul anilor 80 și America era în mijlocul unei crize economice. Pentru mine sosită din lagărul comunist era de neînțeles. Când aveam apă caldă din belșug zi și noapte? Când luminile străluceau până în colțurile uitate din deșert,din păduri sau munții? Când o dată pe săptămână mergeam la un magazin să facem aprovizionare și încărcam căruțul și frigiderul de lucruri care nu știusem că există? Când oriunde ne opream, puteam să încărcăm rezervorul mașinii cu benzină până dădea peste? Pentru mine era raiul! Ce criză? Nu simțeam criza economică.
   De ce duceam lipsă și ne era dor, era biserica, prietenii, familia rămase în țară . Făceam parte dintr-o bisericuță mică de aproximativ 50 de persoane. Deși trăiam în mijlocul celei mai numeroase populații române din diaspora biserica era mică. Ca să umplem dorul din noi, participam la convențiile care se țineau odată pe an. Ce bucurii! Ce fericire! Eram pe plan spiritual acasă. Am vizitat Chicago și Detroit la convențiile din anii 80. În anul 1987 am străbătut America ca să participăm la Convenția bisericilor penticostale din Portland, Oregon. Ne-am întors la NY și am fost urmăriți necontenit de amintiri. De frumusețea sălbatică a acestui colț de lume. De fețele prietenilor cu care am crescut de mici în acelasi oraș la a căror vedere vedeam România și de care ne-am despărțit cu greu. Atunci ca și acum la Portland erau un număr mare de hunedoreni. Am hotărât să ne mutăm la Portland, după aproape zece ani de ședere la New York. Nu ne-a fost ușor. Ne zmulgeam rădăcinile din nou lăsând locuri cunoscute, o biserică cu care am trăit momente de părtășie dar mai ales ne despărțeam din nou de frați și surori de sânge de cumnați și cumnate. Unul dintre gândurile care mă mângăiau era gândul la casa pe care o cumpărasem și care ne aștepta. În ea trăim și acum de aproape douăzeci de ani. Copiii s-au acomodat și-au găsit prieteni din familiile fraților români, s-au căsătorit cu timpul cu fete creștine românce. Pentru ei ,,aici” este acasă!
    Nu au fost toate lucrurile pictate în culori trandafirii. Biserica devenise neâncăpătoare așa că s-a hotărât cumpărarea unui teren și înălțarea unei biserici adecvate nevoilor crescânde. Participam în masă bărbații la lucru, femeile pregătind mese zilnice. Soțul meu a participat la lucrarea de construcție zilnic. Era domeniul și expertiza lui. Problema era că tot ce agonisisem pentru zile negre se scurgea repede. Aveam facturi, plăți și cheltuieli. Zilele se arătau tot mai negre, fără ca soțul să găsească o lucrare bine plătită. Nu era plătit de biserică. Munca era voluntară și în numele Domnului.  Începusem și eu businessul meu. Încercam zilnic prin telefoane la unele agenții de plasare să găsesc clienți dar pentru că eram începătoare nu aveam în îngrijire decât o persoană plătită de stat, adică foarte slab. Îmi amintesc zilele acelea, când Dumnezeu m-a învățat că El este în control. Tot ce se întâmplă, fiecare pas de pe calea vieții este sub privirea Sa și tot ce se întâmplă are un scop. Acela de a-mi pune credința deplină doar în El.
   Am pus la poștă factura de plată pentru curent și cu ea ultimii bani. Soțul era la biserică la lucru, copiii la școală. În disperarea mea, m-am aplecat deasupra chiuvetei unde spălam vasele și am strigat, literal cât m-a ținut vocea, spre Dumnezeu. Lacrimile curgeau șiroaie pe obraz. M-am rugat și am spus:"Te rog, Doamne adu-Ți aminte că ai promis că nu ne vei lăsa cu nici un chip. Omul tău a spus în Sfânta Scriptură ,,Nu am văzut pe copiii celui neprihănit cerșindu-și pâinea. Tăticul meu este om neprihănit. De când am deschis ochii a fost o mărturie a iubirii și ascultării de Tine. Doamne îndură-Te în ziua necazului și a nevoilor noastre. Am continuat cu treaba casei, rugându-mă continu. După o oră a sunat telefonul: "Doamnă am primit numărul acesta de la păstorul vostru de la biserica română. Am o lucrare de construcție și soțul dumneavoastră mi-a fost recomandat ca om harnic și priceput. Să mă caute la numărul de telefon...Soțul a luat legătura și chiar de-a doua zi a început lucrarea la familia aceasta. Era vorba de remodelarea unei case. O mătușă de-a lor murise și ei erau moștenitorii. Doreau să aranjeze interiorul și exteriorul și să o pună de vânzare. I-au cerut soțului să arunce tot din casă. Mobilierul era învechit, nefolositor și fără valoare. Casa a rămas goală despuiată de mobilier, de mocheta greu mirositoare. În cele două băi, au cerut să fie schimbat totul. Oglinzi, văni, chiuvete, wc. Totul mergea la gunoi. Sotul lucra intr-o baie. În timp ce se lupta cu oglinda care era lipită de perete, un pachețel mic, învelit într-un ziar îngălbenit a căzut jos. Soțul l-a ridicat, s-a uitat la ziar. Într-un colț a citit august 14, 1946. În pachețel era o sumă mare pentru noi. Când soțul a venit acasă, schimbat la față mi-a întins pachetul cu mână tremurândă. El nu a știut despre rugăciunea ridicata în taină nici despre strigarea către Dumnezeu care în bunătatea Sa, a pregătit încă din anul 1946 august 14 răspunsul la nevoia familiei mele. Nu suma de bani, care a fost binevenită mă face de câte ori îmi amintesc să plâng. Faptul că înainte să mă nasc să exist, Dumnezeu a văzut ziua necazului meu și a pregătit ieșirea din ea. Cine a pus banii înveliți într-un ziar cu data într-un colț, nu știa că este instrumentul lui Dumnezeu. Probabil ca toți oamenii i-a pus bine și a uitat de ei. Dar nu au fost uitați de Dumnezeu. L-a vremea potrivită au căzut jos împachetați frumos un dar neașteptat și nemeritat. Un răspuns la rugăciune. Să nu credeți că dacă suntem în America trăim fără griji sau probleme. Este tot pământ și pământul este sub blestem de la un capăt la celălalt. Și aici ne câștigăm pâinea cu sudoare, muncind din zori până noaptea, câte șase sau șapte zile pe săptămână.
     Promisiunile Domnului,,Preaiubiților Săi le dă pâinea ca în somn”rămân valabile. În ciuda condițiilor rămâne valabilă pentru noi. Mai ales în ultimi patru ani, de când economia americană a căzut la pământ, trăgând după ea economia mondială. Nu a fost zi în care să nu simțim purtarea de grijă a lui Dumnezeu care cu dragostea Sa de Tată ne binecuvinteaza mai mult decât merităm.
Mereu reamintesc celor din jur: "Nu ne va lăsa Dumnezeu! A fost cu Daniel în Babilon. Deși era sclav un prins de război mânca la masa împăratului. Iosif în Egipt nu numai că a avut el din belșug dar a salvat familia tatălui său pe frații lui cu întregile lor familii și întreg poporul Egiptean de la foamete".
    Tatăl nostru cel ceresc ne dă pâinea cea de toate zilele. Atunci când căutăm împărăția cerurilor ne dă toate celelalte lucruri pe deasupra. Toate aceste lucruri în iubirea Sa  nemărginită le-a pregătit pentru noi înainte de întemeierea lumii. Atunci când scria zilele noastre în cartea vieții, când se gândea la ființa noastră și ne număra firele de păr din cap. Dumnezeul meu, este Dumnezeul minunilor. Mari și mici. Pentru toate deopotrivă Îl laud și-L preamăresc. Aștept să pășesc spre cele viitoare, cu inima mulțumitoare și cu privirea ațintită la mâna Sa cea dreaptă, care binecuvintează, ocrotește, călăuzește și sprijinește pe cel în nevoie.

silvia-varvara seman