Odă iubitului

La mijirea zorilor
îmi murmură cuvinte muiate în farmecul și
beatitudinea neașteptatului.
Ajutor ce ridică sarcina de pe umeri
când mă amenință cu strivirea.
Prietenul care-mi cunoaște inima
după zâmbetul care fie îmi inundă fața
sau doar ridică subtil colțul gurii
sau zâmbetul oglindit în împărtășirea bucuriei.
Este vântul de sub aripi ce-mi ține zborul liniștit.
Încurajarea fiecărui vis ce s-a aninat
de cupola cerului ca un măr verde de ram.
Este degetul ce-mi culege lacrima la fiecare grijă
la fiecare amintire tristă, la durerea adâncă și rece.
Speranța viselor împlinite sau doar bănuite
stări muiate în farmec și desfătare.
Toate acestea și mai mult au îmbrăcat forma cărnii sale.
Îmi dăruiește împlinire când mă desfată
cu vorbe mincinoase care-mi spun că sunt tânără
când oglinda credincioasă scoate limba si-mi arata  obraznica
adevărul-pânza de păianjen a ridurilor țesute de trecerea timpului.
Este mângăierea din întunericul furtunii
brațele tandre ce mă strâng la piept dându-mi putere
când nu mai pot face un pas.
Nu este nimic neobișnuit nici nou
totul a început când eram copii
ne-am luat de gât și am pornit râzând pe cărarea vieții.
Îmbătați de iubirea ce-a rămas și acum
după ani la fel de dulce și îmbietoare.

silvis-varvara seman