LIMANURILE MELE

M-am dat bătută.
Nu mai caut limanurile
omului interior.
Sunt prea mișcătoare schimbăndu-și
necontenit tărmurile.
Cunosc deplin pe cele exterioare
lățimea
perpendicularitatea
înălțimea deloc amețitoare
din crestetul capului
la talpa piciorului
două pălmi  jumate.
Extremitățile cu care ating
colburile de pe cărările întortochiate ale viselor
și cele cu care adulmec adânc
începutul ploii de vară
parfumul florii de tei
fulgul de nea legănându-se în dans beat.
Limanurile rămân în ordinea cosmică
stabilită de la facerea lumii.
Recunosc ca parte din exteriorul meu
umbra care mă însoțește credincioasă peste tot.
Dar palpabil niciodată nu pot
cuprinde gândul schimbător
ce își ițește capul
dintr-o margine de inimă,
mă cuprinde de mână
și înconjoară fără să-mi dea răgaz
să-mi trag suflarea
universul
întorcându-l pe dos.
La cunoașterea
limanurilor inimii
am renunțat.
M-a înșelat de câteva ori cu răutatea ei
și nu ne mai vorbim.

silvia-varvara seman