Cădere

Cad.
Nu o cădere bruscă
cerută de gravitația pământului.
Ci o cădere ca a frunzei
când toamna îi cântă o doină de despărțire.
Simt albastru luminii
închizându-se în ea
în amurg violet
tremurând și vibrând.
Cu încetul se liniștește
devine sigură și pătrunzătoare.
Se lipește de mine ca o a doua piele.
Mă pipăie.
îmi intră prin nări
se suie pe limbă
dilată pupila și se tipărește pe ea.
Devine palpabilă ca durerea.
Cu fiecare alunecare se îmbunează
Cu fiecare pulsare deschide
porți încuiate.
Devine albă și srălucitoare.
A pătruns peste tot
nu mai este loc în mine de luminat.
Mă prăbușesc
în greutatea ei
i-au strălucirea ei
și grăuntele de înțelepciune.

silvia-varvara seman