Ziua a sosit după obiceiul zilelor la început de septembrie. Luminoasă și înmuiată în chihlimbariu. Rotind primele frunze uscate pe brațele moi ale vântului în piruete largi. Inima îmi era moale și mulțumitoare. Când s-au întors toți patru ziua trecuse și amiaza era caldă și bună. Plânsul supărat al micuței acoperea glasul cristalin al surorii mai mari ce rostogolea și repezea cuvintele încercând să-mi explice aventurile zilei. M-am pus în mișcare. Gura lacomă a găsit sticla de lapte iar suspinele s-au rărit. Ochii umezi abia mijiți se îmbată de moleșeală. Ce plăcere pentru inima mea de mamă. Privesc fețele dragi. Cea din brațe aproape adormită, cea din fața mea animată și expresivă explicând cu tot corpul dând din mâini pentru a-și întări spusele ce a făcut la celălalt set de bunici. Privirea se mută la fețele părinților. Copii mei. Le zâmbesc... dar zâmbetele cu care răspund amândoi sunt nefirești. Chinuite. Ceva nu este cum trebuie. Cum știam că trebuie să fie.
         Controlul anual fizic, nu a fost normal. Doctorul a descoperit "ceva" după probe de sânge și analiza lor, după CAT-scan. Am trăit
o lună cu întreaga familie în așteptare refuzând să acceptăm supozițiile și speculațiile.
         Când a intrat în dimineața aceea în urechile noastre în mintea noastră, în familia noastră ne-a trântit la pământ. Forța lui ne-a buimăcit. Nu au fost simptome de nici un fel ca să pregătească calea. A sosit crâncen, nemilos,crud schimbându-ne viețile.
      CANCER. Cancer la prostată. Boala care l-a îngenunchiat pe tăticu s-a aruncat asupra fiului meu. Am acceptat la tatăl meu. Avea 78 de ani. Era sătul de zile și obosit de viață. Copii cu copi. Avea strănepoate. Dar nu pot să accept această boală pentru copilul meu. Am fost prezentă când a intrat în această lume. Un copilaș frumos, drăgălaș și sănătos. Într-adevăr o binecuvântare de la Dumnezeu. A crescut într-un tânăr respectos, ordonat, harnic cu o inimă mare și sensibilă. A devenit soț și tată. Iubitor. Grijuliu. Adorându-și soția și fetițele. Nu am întâlnit încă un tată care să-și iubească fetițele fără măsură ca el. La gândul că.... mă doare sufletul! Dar nu pot să las gândurile acestea negre să se ridice de unde le-am ascuns. Le-am înghesuit în mine adânc.Nu le las să se ridice la suprafață. Mă năucesc. 
      Sunt furioasă. Îmi vine să dau cu pumnii în cineva. În mine!! Să mă bat singură până sunt vânătă și nu mai pot să mișc un deget. E vina mea. Eu l-am născut. Prin genele mele, de la tăticul meu a moștenit această boală. Sunt torturată de gânduri acuzatoare. Nu pot să fac nimic. Nu pot să mănânc. Nu pot să dorm. Plâng până se storc toate lacrimile și adorm epuizată pentru câteva momente. Mă trezesc cu tresăriri vinovate și plâng din nou. Nu pot să vorbesc. Nici chiar cu Dumnezeu! Ce pot să spun ca să nu greșesc?? Nu pot să mă rog. Rugăciunea este vitală pentru mine. Acum când am cea mai mare nevoie de rugăciune, nu mă pot ruga. Am avut ocazii similare dar puteam să stau pe genunchi să citesc Psalmi și să mi-i însușesc.Din cauza lacrimilor amare și a plânsului continuu, nu văd în Biblie!
     VĂ ROG să VĂ RUGA-ȚI PENTRU MINE. Pentru credința mea. Pentru pace și liniște. Rugați-vă pentru întrega FAMILIE. În special pentru COPILUL meu. Pentru reușita operației. Vindecarea completă, fără urmări negative. Pentru tânăra lui SOȚIE care este plină de curaj și credință și pentru micuțele lor. Să ieșim din cernerea acesta cu întreaga familie de aproape și de departe mai curați mai credincioși, mai uniți. Știu că ar trebuii să încheii acceptând voia lui Dumnezeu și în această situație...dar nu pot. Faceți voi acest lucru pentru mine. Fiți voi, prietenii mei reali sau de pe facebook ca cei  patru prieteni care au luat patul cu cel bolnav și l-au dus la Domnul Isus. Cere-ți pentru mine vindecarea copilului meu. Dumnezeu să vă răsplătească.

silvia-varvara seman

Plan pentru formare spirituală


     În lumina aceea ce am fost aceea ce sunt - recunoscând că nu am ajuns la desăvârșire având multe de învățat, cale lungă de străbătut - fac ce știu, cum pot mai bine, ce este în puterea mea ca să ajung la sfințire, la unirea duhului, a sufletului și a trupului, ca întreg.
   Eram adolescentă și ascultam niște surori mai în vârstă - nu mai mult de patruzeci de ani - care se plângeau de probleme. Le judecam  în mine, pentru lipsa de maturitate spirituală și prevedeam ca atunci când voi atinge vârsta lor să port deasupra capului un nimb strălucitor, să umblu în sfințenie. Mă vedeam și doream să fiu exemplu de spiritualitate trăind o viață sfântă și umilă, soție ideală gătind cele mai apetisante mâncăruri și fiind plină de supunere, mamă perfectă crescând și educând copii perfecți. Eram determinată și sigură că voi ajunge la destinația dorită. Dar am deviat de la direcția dorită atrasă de scurtături încărcate de promisiuni mai bune. Ajunsă la maturitate realitatea mă face să mă analizez și să realizez că nu sunt unde ar trebuii să fiu. Nu sunt la nivelul de sfințenie care ar fi de așteptat, nici măcar ca femeile din adolescența mea, pe care le judecasem nemilos. Am avut răzvrătiri, alunecări. Unele abia perceptibile, pentru care am avut explicații și scuze, pe care le-am îmbrăcat în hainele hazardului și ale întâmplării încercând să estompez mustrarea inimii și a conștiinței.
   Ca majoritatea oamenilor care nu se trezesc dimineața arzând de dorința să urmeze și să trăiască adevărul curat - ci se trezesc cu dorința de a fi fericiți - am fost și eu. Eram în căutarea neobosită a fericirii. 
   Primul gând dimineața a fost să miros , să gust și să simt cafeaua alegându-mi prin vene. Prima sorbitură fierbinte punea în mișcare neuronii și celulele din corp. Cu înghițitura amară simțeam cum mă umplu de viață. Nu am îmbrățișat stilul american care necesită o călătorie la cel mai apropiat coffe-shop și o ușurare de câțiva dolari. Împreună cu soțul luam cafeaua acasă. 
    Erau lucruri pe care le consideram normale. Cum normal este - ca acasă să nu îmbraci neapărat blugii de firmă nici cele mai scumpe bluze, - ca să te simți comodă când faci curat. Comodă nu eram temptată să trec prin fața oglinzii des. Nici să mă întorc în lateral, să mă analizez cu atenție ca să mă conving că hainele îmi stau bine și nu scot în relief defectele. Situația se schimba când ieșeam în oraș, la cumpărături, la restaurant sau la biserică. Diferite haine pentru diferite ocazii. Asortate cu poșete, cu pantofi, eșarfe. Dulapul  era și încă mai este încărcat până la refuz cu haine. Unele îmbrăcate de câteva ori, unele aproape noi, altele cu etichetă pe care nu am apucat să le port pentru că s-a schimbat sezonul. Simțeam plăcere deosebită să alerg la mall, la boutiquri, căutând ceva. Ceva care să fie elegant, sofisticat, diferit, frumos, în special ceva care să mă facă să mă simt bine. Fericită. Atunci când îmbrac hainele, persoanele din jur care nu m-au văzut îmbrăcată în ele să mă complementeze, cu gelozie. Să fiu elegantă, sofisticată îmi provoca o senzație de fericire care alearga prin vene la fel ca și cafeaua de dimineață.
   Am realizat cu trecerea vremii, după ce am intrat în maturitate, -cam pe la patruzeci de ani - că dincolo de inteligență, pe care cred că o posedez, oricât de conștientă sunt de ținta vieții mele, oricâte decizii înțelepte am luat, nu m-am trezit în fiecare dimineață căutând în primul rând Fața lui Dumnezeu. M-am trezit dorind și așteptând fericirea - de la mâncare sau băutură, de la lucruri, de la oameni, de la biserică - fiind dirijată de o inimă inșelătoare care a făcut ca, controlul operativ al sentimentelor să fie imposibil.
   Acest lucru a devenit posibil după ce am început  să mă adâncesc în studierea Cuvântului și să cunosc Adevărul care dă libertate deplină și umple de fericire sufletul. Atunci doar am putut să las în urmă deciziile pompate de inima intrată în viteză galopantă, care trimitea semnale sufletului cu cele mai plauzibile explicații promițând adevărata fericire. Fericirea imediată. Care am descoperit se evaporează după câteva secunde.
    Dumnezeu cerea să-L iubesc pe El cu toată inima care se supune minții care la rândul ei se supune Duhului Sfânt care trăiește în mine. Cu tot sufletul, cu tot cugetul să caut apropierea și intimitatea cu Domnul Cristos. Inima să se supună minții. Atunci când va cere ceva invocând fericirea ca rezultat să pot replica că fericirea nu vine de la lucruri ci de la Dumnezeu. La maturitate am învățat că fericirea adevărată este să împlinesc voia Tatălui să caut sfințenia care dă libertate, să fiu plină de Duhul Sfânt într-o creștere constantă. Ceașca de cafea care eram convinsă că este trebuitoare ca să pot porni ziua din loc, hainele care credeam că-mi dau încredere în ceea și cine ce sunt, nu mai sunt necesare fericirii mele. Ele dau o fericire de conjuctură. Versetul din  Habacuc 3-17 și 18 "Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mîntuirii mele!" îl consider apogeul maturității inimii credincioase. Nu am ajuns acolo dar Duhul Sfânt mi-a sensibilizat inima la adevăratele valori. M-a eliberat de legăturile de vanitate ale iubirii de sine. A crescut în mine iubirea altruistă. Eliberarea aceasta mă umple zilnic de fericire. Caut să eliberez inima de tot ce este nefolositor și să permit Duhului Sfânt să lucreze la deciziile mele, să conducă viața întreagă spre crucea Domnului Cristos. Deciziile mele să nu se mai bazeze pe șoaptele inimii, nici chiar pe experiențele sau înțelepciunea acumulată de-a lungul timpului ci pe călăuzirea Duhului. Vreau să mă sprijin cu frică și reverență, pe Dumnezeu. Când emoțiile mele vor veni în conflict cu legile Sale, să îngrop emoțiile și să las legea Harului să-mi călăuzească inima și viața. Cu șase ani în urmă am avut harul să fac și să conduc un grup de surori din biserică, într-un studiu biblic timp de aproape doi ani. Plină de entuziasm citeam din Biblie, mă rugam, căutam materiale de referință, făceam notițe, mă rugam. Făceam notițe la notițe. Petreceam ore în șir scriind. Nu mi s-a părut niciodată că-mi pierd timpul, chiar dacă grupul de surori nu făcea diferență între un text bine cercetat și prezentat și un text devoțional din Psalmi citit ad-hoc, urmat de îndemn la rugăciune. Ar fi fost mai simplu pentru mine și mai ușor dacă aș fi știut cum să folosesc computerul și internetul ca să găsesc predici și texte din abundență, dar eram analfabetă tehnologic și ideea computerului mă paraliza. Una din surori ca să mă încurajeze a sugestionat să mă înscriu la un institut teologic. Dumnezeu însă a adus Ekklesia Bible Colege în viața mea. Prin profesori, prin studierea Cuvântului, prin cercetarea Duhului mintea și inima mea se umple cu lucrurile spirituale după voia lui Dumnezeu. Deciziile pe care le voi lua de acum înainte să fie mature și parte din povestea vieții mele. O poveste adevărată și de inspirație. Să nu fie o poveste banală a unei femei mediocre care a căutat fericirea dată de lumea temporară. Istoria mea să fie descrisă în analele cerului ca exemplu, să fie moștenirea copiilor și a nepoțelelor. Povestea unei femeii care și-a strunit inima să cânte și să slujească lui Dumnezeu și celor din jur prin alegerea repetată a adevărului. Care să capteze atenția altor femeii și care prin ceea ce scriu să aducă speranță și claritate în viața lor.

silvia-varvara seman