Ziua a sosit după obiceiul zilelor la început de septembrie. Luminoasă și înmuiată în chihlimbariu. Rotind primele frunze uscate pe brațele moi ale vântului în piruete largi. Inima îmi era moale și mulțumitoare. Când s-au întors toți patru ziua trecuse și amiaza era caldă și bună. Plânsul supărat al micuței acoperea glasul cristalin al surorii mai mari ce rostogolea și repezea cuvintele încercând să-mi explice aventurile zilei. M-am pus în mișcare. Gura lacomă a găsit sticla de lapte iar suspinele s-au rărit. Ochii umezi abia mijiți se îmbată de moleșeală. Ce plăcere pentru inima mea de mamă. Privesc fețele dragi. Cea din brațe aproape adormită, cea din fața mea animată și expresivă explicând cu tot corpul dând din mâini pentru a-și întări spusele ce a făcut la celălalt set de bunici. Privirea se mută la fețele părinților. Copii mei. Le zâmbesc... dar zâmbetele cu care răspund amândoi sunt nefirești. Chinuite. Ceva nu este cum trebuie. Cum știam că trebuie să fie.
         Controlul anual fizic, nu a fost normal. Doctorul a descoperit "ceva" după probe de sânge și analiza lor, după CAT-scan. Am trăit
o lună cu întreaga familie în așteptare refuzând să acceptăm supozițiile și speculațiile.
         Când a intrat în dimineața aceea în urechile noastre în mintea noastră, în familia noastră ne-a trântit la pământ. Forța lui ne-a buimăcit. Nu au fost simptome de nici un fel ca să pregătească calea. A sosit crâncen, nemilos,crud schimbându-ne viețile.
      CANCER. Cancer la prostată. Boala care l-a îngenunchiat pe tăticu s-a aruncat asupra fiului meu. Am acceptat la tatăl meu. Avea 78 de ani. Era sătul de zile și obosit de viață. Copii cu copi. Avea strănepoate. Dar nu pot să accept această boală pentru copilul meu. Am fost prezentă când a intrat în această lume. Un copilaș frumos, drăgălaș și sănătos. Într-adevăr o binecuvântare de la Dumnezeu. A crescut într-un tânăr respectos, ordonat, harnic cu o inimă mare și sensibilă. A devenit soț și tată. Iubitor. Grijuliu. Adorându-și soția și fetițele. Nu am întâlnit încă un tată care să-și iubească fetițele fără măsură ca el. La gândul că.... mă doare sufletul! Dar nu pot să las gândurile acestea negre să se ridice de unde le-am ascuns. Le-am înghesuit în mine adânc.Nu le las să se ridice la suprafață. Mă năucesc. 
      Sunt furioasă. Îmi vine să dau cu pumnii în cineva. În mine!! Să mă bat singură până sunt vânătă și nu mai pot să mișc un deget. E vina mea. Eu l-am născut. Prin genele mele, de la tăticul meu a moștenit această boală. Sunt torturată de gânduri acuzatoare. Nu pot să fac nimic. Nu pot să mănânc. Nu pot să dorm. Plâng până se storc toate lacrimile și adorm epuizată pentru câteva momente. Mă trezesc cu tresăriri vinovate și plâng din nou. Nu pot să vorbesc. Nici chiar cu Dumnezeu! Ce pot să spun ca să nu greșesc?? Nu pot să mă rog. Rugăciunea este vitală pentru mine. Acum când am cea mai mare nevoie de rugăciune, nu mă pot ruga. Am avut ocazii similare dar puteam să stau pe genunchi să citesc Psalmi și să mi-i însușesc.Din cauza lacrimilor amare și a plânsului continuu, nu văd în Biblie!
     VĂ ROG să VĂ RUGA-ȚI PENTRU MINE. Pentru credința mea. Pentru pace și liniște. Rugați-vă pentru întrega FAMILIE. În special pentru COPILUL meu. Pentru reușita operației. Vindecarea completă, fără urmări negative. Pentru tânăra lui SOȚIE care este plină de curaj și credință și pentru micuțele lor. Să ieșim din cernerea acesta cu întreaga familie de aproape și de departe mai curați mai credincioși, mai uniți. Știu că ar trebuii să încheii acceptând voia lui Dumnezeu și în această situație...dar nu pot. Faceți voi acest lucru pentru mine. Fiți voi, prietenii mei reali sau de pe facebook ca cei  patru prieteni care au luat patul cu cel bolnav și l-au dus la Domnul Isus. Cere-ți pentru mine vindecarea copilului meu. Dumnezeu să vă răsplătească.

silvia-varvara seman