Captivitatea gândului străin.
La început
un gând nevinovat
privindu-mă cu ochi naivi
mi-a luat mintea captivă cu
zâmbetul inocent.
Ca apoi lăsând dulce venin
picur după picur
adunându-se
un pârâiaș
grăbindu-se săltat
un râu....
un fluviu
în mine un ocean adunându-se
ridicându-se amărăciunea
înșelătoare otravă.
Mă înec în gândurile
croncănitoare
ca ciorile flămânde
în zorile posomorâte
de iarnă înghețată.
Gândurile mă biciuiesc
în spini și pălămidă
răni mărunte, usturătoare
una peste alta
cu greu găsești un loc
să pui vârful acului.
M-a inselat gândul
îmbrăcând mantaua albă
a nevinovăției
încingându-se cu fire răsucite
de mătase
de altă minciună mai mare
ce ascunsă în umbră îmi urmărea
fiecare nuanță a feței
trădătoare.
Mi-a dat cu buze înmuiate
în minciuna dogoritoare sărutul
Iudei trădătoare.
silvia-varvara seman
Saturday, August 25, 2012
Scara Universului Ceresc
A închis ochii strâns
ca să nu cadă în întunericul lor
sticla spartă a cerului.
Nu s-a așteptat
ca Tu să cobori
scara universului ceresc
să o proptești de capul lui
cerbice
framântat din pulberea pietrei
cremene întărită de firea
mincinoasă de om.
Te-ai coborât
și în îmbrățișarea
exuberantă a bunului găsit
L-ai plesnit peste șold
ca în joacă.
I s-a învinețit fața cu toate
păcatele izvorâte din minciună.
În zorii zilei
cu ochii îngreunați de luptă
a început târguiala
cerând pâine zilnică
și cea mai frumoasă femeie
care-i v-a împrăștia întunericul
din ochi și inimă.
Cu un hohot de descătușare
L-ai binecuvântat cu de toate.
Chiar și cu o viață
șchiopătată...
silvia-seman varvara
A închis ochii strâns
ca să nu cadă în întunericul lor
sticla spartă a cerului.
Nu s-a așteptat
ca Tu să cobori
scara universului ceresc
să o proptești de capul lui
cerbice
framântat din pulberea pietrei
cremene întărită de firea
mincinoasă de om.
Te-ai coborât
și în îmbrățișarea
exuberantă a bunului găsit
L-ai plesnit peste șold
ca în joacă.
I s-a învinețit fața cu toate
păcatele izvorâte din minciună.
În zorii zilei
cu ochii îngreunați de luptă
a început târguiala
cerând pâine zilnică
și cea mai frumoasă femeie
care-i v-a împrăștia întunericul
din ochi și inimă.
Cu un hohot de descătușare
L-ai binecuvântat cu de toate.
Chiar și cu o viață
șchiopătată...
silvia-seman varvara
Am hotărât să public eseuri ca ecou la unele pagini de blog așa cum au trecut ele prin inima și gândurile mele. Nu degeaba am numit acest personal blog- KIND ECHOES.
Gânduri
Trec în zbor lent cercetând locurile. Au răbdare și așteaptă momentele propice. Pentru că sunt parte din procesul gândirii se află într-o mișcare perpetuuă. Apar si dispar cu subtilitate. Momentele sunt intermitente. Nu știu unde se nasc, nu știu pe ce adieri de vânt călătoresc dar neașteptat mă trezesc sub controlul lor. Mici și temătoare la început izbucnesc din idei înșelătoare dintr-o crâmpeie de vorbă și apoi cresc. Se conectează la energia mea și ca niște paraziți sug toată încrederea, tot ce este original, toată capacitatea mea de discernământ hrănindu-se și crescând înmulțindu-se cu repeziciune ca apoi să-și facă cuib. Vor să rămână permanent.
Am învățat că liniștea sufletului depinde cât de rapid le analizez și cât de rapid decid dacă mi se potrivesc dacă sunt constructive sau distructive, dacă le păstrez sau le trimit de unde au venit. Din neant , din nimic. Pe cele pe care le izgonesc le-am recunoscut de la început. Sunt cunoștințe vechi care îmi dau târcoale din când în când, adulmecând gata să dea navală. Chiar dacă le cunosc năravul și nici măcar nu le mai deschid poarta minți stau afară bătându-și aripile ritmic, așteptând momentul de neatenție de dezechilibru ca să intre. Atunci încep momentul de meditație. Închid ermetic ușa inimii și cuvintele de mulțumire se ridică pe altarul gândurilor. Duhul mi-a atras atenția și datorită sensibilizării sale am obținut o victorie.
Nu-mi pare rău când le văd ridicându-se ca stolol de păsări. Dacă le-aș fi scăpat să intre ar fi rămas cu obraznicia lor și ar fi scormonit peste tot cu întrebări insinuitoare, suspicioase. În trecut când au dat năvală- intrând cu prefăcătorie, cu compătimire - după ce s-au acomodat, au început să se simtă ca acasă și au început să mă judece aspru, să mă învinovățească, să mă acuze. La început nu am avut nici experiența și nici discernământul necesar dar cu trecerea timpului am învățat să le recunosc după zbaterea aripilor și zborul de păsări prădătoare. Am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă. Unele gânduri vin ușoare dar încep să se hrănească din semințele îngrijorării devenind pietre grele în suflet. Sunt poveri grele de purtat zi de zi. Mă trezesc la realitatea Adevărului, care cu compasiune îmi spune: Nu te îngrijora de ziua de mâine ajunge zilei îngrijorarea ei.
Gândurile vin răzlețe . Unul singur. Prefăcut. Vin în stoluri gălăgioase de numai auzi șoapta minții. Plutesc mereu în jurul nostru. Unele par nevinovate. Unele poarta măști și nu le recunoaștem. Bat la ușa minții necontenit. Se mai întâmplă să deschidem ușa unui gând bun, prietenos nevinovat și nu observăm că se strecoară în umbra lui unul prefăcut, până ne privește în față cu zâmbet viclean.
Unele gânduri se nasc în noi. Gânduri de strălucire cerească. Gânduri de iubire, de pace, de bucurie, de bunătate. Gânduri născute din contopirea cu Domnul Isus. Gânduri copleșitoare prin apartenența lor spirituală. Gânduri care ne umplu de fericire și de recunoștiță. Pe acestea le îngrijesc cum își îngrijește o cloșcă puii. Îi ține sub aripile ei la caldură și-i ocrotește de orice amenințare dușmănoasș. Ei recunosc sunetele scurte de chemare sau avertizare. Recunosc chemarea la hrănire. O cloșcă își ține puii aproape pe lângă ea. Tot timpul.
Vreau să păstrez în mintea mea numai gânduri frumoase, bune. Care vor creste și mă vor însoți până în veșnicie.
Gânduri
Trec în zbor lent cercetând locurile. Au răbdare și așteaptă momentele propice. Pentru că sunt parte din procesul gândirii se află într-o mișcare perpetuuă. Apar si dispar cu subtilitate. Momentele sunt intermitente. Nu știu unde se nasc, nu știu pe ce adieri de vânt călătoresc dar neașteptat mă trezesc sub controlul lor. Mici și temătoare la început izbucnesc din idei înșelătoare dintr-o crâmpeie de vorbă și apoi cresc. Se conectează la energia mea și ca niște paraziți sug toată încrederea, tot ce este original, toată capacitatea mea de discernământ hrănindu-se și crescând înmulțindu-se cu repeziciune ca apoi să-și facă cuib. Vor să rămână permanent.
Am învățat că liniștea sufletului depinde cât de rapid le analizez și cât de rapid decid dacă mi se potrivesc dacă sunt constructive sau distructive, dacă le păstrez sau le trimit de unde au venit. Din neant , din nimic. Pe cele pe care le izgonesc le-am recunoscut de la început. Sunt cunoștințe vechi care îmi dau târcoale din când în când, adulmecând gata să dea navală. Chiar dacă le cunosc năravul și nici măcar nu le mai deschid poarta minți stau afară bătându-și aripile ritmic, așteptând momentul de neatenție de dezechilibru ca să intre. Atunci încep momentul de meditație. Închid ermetic ușa inimii și cuvintele de mulțumire se ridică pe altarul gândurilor. Duhul mi-a atras atenția și datorită sensibilizării sale am obținut o victorie.
Nu-mi pare rău când le văd ridicându-se ca stolol de păsări. Dacă le-aș fi scăpat să intre ar fi rămas cu obraznicia lor și ar fi scormonit peste tot cu întrebări insinuitoare, suspicioase. În trecut când au dat năvală- intrând cu prefăcătorie, cu compătimire - după ce s-au acomodat, au început să se simtă ca acasă și au început să mă judece aspru, să mă învinovățească, să mă acuze. La început nu am avut nici experiența și nici discernământul necesar dar cu trecerea timpului am învățat să le recunosc după zbaterea aripilor și zborul de păsări prădătoare. Am învățat că nu tot ce zboară se mănâncă. Unele gânduri vin ușoare dar încep să se hrănească din semințele îngrijorării devenind pietre grele în suflet. Sunt poveri grele de purtat zi de zi. Mă trezesc la realitatea Adevărului, care cu compasiune îmi spune: Nu te îngrijora de ziua de mâine ajunge zilei îngrijorarea ei.
Gândurile vin răzlețe . Unul singur. Prefăcut. Vin în stoluri gălăgioase de numai auzi șoapta minții. Plutesc mereu în jurul nostru. Unele par nevinovate. Unele poarta măști și nu le recunoaștem. Bat la ușa minții necontenit. Se mai întâmplă să deschidem ușa unui gând bun, prietenos nevinovat și nu observăm că se strecoară în umbra lui unul prefăcut, până ne privește în față cu zâmbet viclean.
Unele gânduri se nasc în noi. Gânduri de strălucire cerească. Gânduri de iubire, de pace, de bucurie, de bunătate. Gânduri născute din contopirea cu Domnul Isus. Gânduri copleșitoare prin apartenența lor spirituală. Gânduri care ne umplu de fericire și de recunoștiță. Pe acestea le îngrijesc cum își îngrijește o cloșcă puii. Îi ține sub aripile ei la caldură și-i ocrotește de orice amenințare dușmănoasș. Ei recunosc sunetele scurte de chemare sau avertizare. Recunosc chemarea la hrănire. O cloșcă își ține puii aproape pe lângă ea. Tot timpul.
Vreau să păstrez în mintea mea numai gânduri frumoase, bune. Care vor creste și mă vor însoți până în veșnicie.
....kind words can be short and easy to speak, but their echoes are truly endless (Mother Teresa)......
DRAGOSTEA CEA MAI MARE.
În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica. Pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.( 1Ioan 4:18)
O femeie proscrisă
Nu a mai simțit niciodată ce simte acum. Crede că este dragoste. Valul acela de fierbințeală. Amețeala când din greșeală li s-au atins degetele. Citește în privirile lui fățișe tot ce buzele nu i-au mărturisit încă. Dar este imposibil... datoria ei este să fugă de temptație nu să-și urmeze inima trădătoare. Și de ce nu? Ce tânăr chipeș! Ce fericită se simte doar gândindu-se la el! Ce v-a zice familia? Mama a privit-o întrebătoare aseară. Bănuiește ceva? Povestea aceast este mai complicată ca alte povești de iubire. Înainte de a intra în tagma femeilor a fost promisă în căsătorie unui om bogat din cetate. Un fruntaș. Sunt căsătoriți de doi ani și bătrânul ei soț nu trezește în ea nici un sentiment. Pe când tânărul acesta....tremură doar gândindu-se la zâmbetul lui.
Nimeni și nimic nu au putut să-i schimbe gândul. Nici lacrimile soțului. Nici cearta tatălui. Nici strigătele și bestemul mamei..Nici nu s- a uitat în urmă. Și-a părăsit familia și-s părăsit soțul și a plecat cu cel pe care-l iubea. Care o iubea l-a fel de mult. Sau cel puțin așa a crezut. L-a câteva luni noul ei soț a început să vină acasă tot mai târziu. Este furios cu ea zi și noapte. I-a tras o palmă și nici măcar nu a regretat. S-a schimbat cu totul. A dispărut dragostea. Din vorbele lui a înțeles că nu a iubit-o niciodată. A vrut doar banii pe care soțul ei i-a plătit la divorț. Pe care ea i-a refuzat crezând că gestul ei v-a fi apreciat. Iubirea lor nu avea nevoie de bani. S-a înșelat amar! Nu știe cum s-a întâmplat- sau poate este blestemul mamei ei- dar căutând iubirea, pe cineva care să-i dea indentitate, trăiește cu al șaselea bărbat. Care nu-i este soț. A fost căsătorită de cinci ori. De fiecare dată cu speranță reînoită.De data asta v-a fi bine. Diferit. Ultimii doi soți au fost oameni buni dar au murit subit. Au fost momente bune dar niciodată bine. O căsătorie implică emoții, situații. Implică familii. Rudenii. Femei. Soacre. Cumnate, mătuși. Bărbați.Socri. Cumnați.Unchi. Multiplicate de 5 ori. Femeile sunt suspicioase nu au încredere în ea. Bărbații fac glume pe seama ei. Bat apropouri. Sunt batjocoritori. Câtă durere. Câte răni. Un suflet uscat din lipsa înțelegerii. Nu are încredere nici în femei nici în bărbați. A căutat identitate în iubire. A fost iubită. A fost disprețuită. Acum este proscrisă.
O întâlnire ciudată
Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria, a ajuns lângă o cetate din ținutul Samariei, numită Sihar.... Acolo se afla fîntîna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, ședea lîngă fîntînă. Era cam pe la ceasul al șaselea.( Ioan 4:4-6)
Trebuia să treacă! Trebuia? Intenționat? În ciuda tabuurilor vremii -călcând peste datini și obiceiuri- pentru era scris în cărțile cerului ora și locul Domnul Isus se prezintă la întâlnirea divină. A venit să aducă iubirea desăvârșită unui suflet gol însetat de iubire. Să pună fericirea la îndemâna celor căzuți, apăsați, goi. Ești gol ?
Un suflet gol și nefericit este un dezastru în mișcare. Omul a fost creat să primească binecuvântare după binecuvântare. Când nu este umplut de Domnul Isus va căuta alte lucruri cu care să-și umple inima și ființa. Frica va umple mintea iar satan le va alimenta.
Dumnezeu ne permite să aruncăm o privire în adâncul inimii sale. Prin Domnul Isus. El creatorul lucrurilor văzute și nevăzute, Regele regilor, Domnul domnilor, Fiul lui Dumnezeu. Stă singur, obosit de mersul lung. Plin de praf, flămând, însetat stă, în așteptare unui suflet care are toate simptomele unei inimii nefericite. Isus stă și acum și așteaptă la fântână pe toți cei însetați. Te-ai gândit că dimineața devreme când te apleci în rugăciune și meditare ai o întâlnire divină? Dacă am realiza că ne întâlnim cu Isus, că El ne așteaptă și vrea să ne întâlnească cu ce bucurie și grăbire am alerga la întâlnire. El știe secretele cele mai mici ale inimii tale. Visele nespuse. Sentimentele amare ale trecutului. Frica paralizantă de viitor. Bucuriile și durerile. Plăcerile și rănile. El știe trecutul, prezentul și viitorul. Recunoaște simptomele inimii goale. Cine nu are o relație personală zilnică cu Domnul Isus are o inimă goală.
Imaginează-ți ziua de vară. Cădura amiezii.Nimic nu mișcă. Doar Isus stă lângă fântână. Așteptând. Dintr-o dată un zâmbet îi luminează fața obosită. Ochii urmăresc cu milă femeia care încet se apropie de fântână. Este singură. Tradiția vremii era ca femeile dis-de-dimineață sau la amurg să meargă la fântână în grup dar ea nu are nici o prietenă. Nici o persoană în fața căreia să-și deschidă inima. Să râdă, să plângă, să-și spună durerea sau bucuria.
Un bărbat? La fântînă? De ce oare o privește ciudat? O privește și vede ce este în inimă. Ce se ascunde în suflet. Vorbește cu ea. Lucruri interesante. Care contează. Politică. Religie. Viață socială. Este dornică de discuții. Să fie tratată ca egală. Isus pătrunde în suflet trecând dincolo de mantia culturală, de obârșie de apartenență religioasă.
Apa vieții
" Dă-mi să beau, i-a zis Isus".Femeia Samariteancă I-a zis: " Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă? Drept răspuns, Isus i-a zis:" Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice: "Dă-mi să beau!" tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie"( Ioan 4: 7,9,10)
Apa. Un element necesar corpului omenesc.Scoasă din fântână potolește setea. Temporar. Apa vie este spirituală. Veșnică. Pentru a beneficia cineva de ea este imperativ să bea.Acest act nu este singular ci progresiv și repetat. A bea din apa vieții presupune comuniune continuă cu izvorul vieții. Isus Cristos. Atunci apa se va transforma în adâncul ființei noastre transformându-ne în izvoare dătătoare de viață.
"Oricine va bea din apa, pe care I-o voi da eu, în veac nu-i va mai fi sete ba încă apa, pe care I-o voi da eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică(Ioan 4:14).
Fără să înțeleagă pe deplin oferta Domnului Isus umilă cere această apă. Înainte de a umple vasul Domnul Isus o confruntă:
"- Du-te i-a zis Isus, de cheamă pe bărbatul tău și vino aici.
- N-am bărbat.
- Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care-l ai acum, nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul( Ioan 4:16-18)".
Ce dar minunat i-a făcut Domnul Isus confruntând-o. Viața ei. Alegerile ei păcătoase. Durerile ei. I-a făcut de cunoscut că nu este nimic în ea de care el să nu aibe cunoștință. Nu i-a oferit apa vieții fără să-i arate că știe totul. Cele mai mici amănunte. A iubit-o destul ca să-i arate că știe totul, cunoaște totul și în ciuda a tot ce știe, să-i ofere ceea ce El este. Dacă nu ar fi făcut-o mai tirziu într-un moment de îndoială ar fi gândit:"Dacă ar fi știut!" El știa. A ales să-i dăruiască apa vieții. O viață nouă. O nștere nouă. Născută din cuvântul său. Ea era condamnată. Se condamna singură. Isus i-a deschis ochii să se vadă cum o vede el. O păcătoasă iertată. Curățită. Pregătită să primească apa vieții.
"Știu" i-a zis femeia "că are să vină Mesia( căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile."(Ioan4:25) Cu o privire blândă Domnul Isus îi deschide ochii spirituali. "Eu, Cel care vorbește cu tine sunt acela!". Îi trebuie o secundă ca să realizeze cine stă în fața ei. Toate speranțele ei.Toate visele ei. Sunt în bărbatul din fața ei. De la început a știut totul. A recunoscut ignoranța ei religioasă. Nesinceritatea ei.
Veniți și vedeți un om
Inima îi fuge mai repede decât picioarele.Cu fiecare inspirație înghițea fericire.Știe totul și totuși mă iubește! Găleata goală rămasă lângă fântână era simbolul vieții ei vechi și goale. Este transformată total. Fericirea strălucește pe fața ei. Este plină acum. Plină de apa vieții. De iubirea pentru Isus. Este gata să dea peste. Femeia care trăia în singurătate bate cu pumnii în porți. Revoluționează satul ei:
- Veniți și vedeți. Mesia! Veni-ți și vede-ți omul care știe totul despre mine. Care mă acceptă așa cum sunt. Cu ce am făcut. Cu tot trecutul meu murdar. Care mă iubește.
Gusta pentru prima dată, un alt fel de iubire. Iubirea sinceră. Fără ascunzișuri. De ea. De alți oameni. Veniți și vedeți.
Bate din poartă în poartă. Bărbați, femei, copii o înconjoară. Văd cu mirare ce nu au văzut înainte. Ascultă cuvintele ei din nou și din nou. Iubirea a transformat-o. Parcă nici nu mai este ea. Femeia Samariteancă care în durerea ei se îmbrăcase în haina singurătății și a aroganței în fața lor o aruncă jos și se îmbracă în haina iubirii. Pentru prima dată ei văd adevăratul ei chip. Văd fața iubirii. Pentru că a băut din apa vieții răspândește viață. Pentru că înțelege ce este iubirea răspândește iubirea. Femeia fără nume, o femeie samariteancă, este prima evanghelistă. Ea alergă să spună celor din jur vestea bună a venirii Salvatorului. Mântuitorului. Mesia.Abia născută în viața veșnică , ea seamănă sămânța adevărului în satul ei.
" Mulți Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: " Mi-a spus tot ce am făcut". Când au venit Samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Și El a rămas acolo două zile. Mult mai mult au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Și ziceau femeii: "Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine, și știm că acesta este în adevăr Hristosul, Mîntuitorul lumii."( Ioan 4:39-42)
Prietene.
Ești plin de durere? Fără bucurie sufletească? Ai făcut din mersul la biserică o experiență religioasă în loc să faci din el un loc de întâlnire personală cu Dumnezeu? Ascunzi rănile inimii de frica de a fi rănit și mai adânc? Îți este inima goală? Însetată după ceva? Ai experimentat deziluzia iubirii? Deziluzia credinței?Alergi după fericire? Împlinire? Cauți un scop și un sens pentru viață? Îți târăști zilele în singurătate? Ai obosit pe drumul vieții? Soluția este Domnul Isus. Acceptă-L în inima ta. El este Apa Vieții. Vei vedea cum vor țâșni din ea izvoare de apă vie.
silvia-varvara seman
DRAGOSTEA CEA MAI MARE.
În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica. Pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.( 1Ioan 4:18)
O femeie proscrisă
Nu a mai simțit niciodată ce simte acum. Crede că este dragoste. Valul acela de fierbințeală. Amețeala când din greșeală li s-au atins degetele. Citește în privirile lui fățișe tot ce buzele nu i-au mărturisit încă. Dar este imposibil... datoria ei este să fugă de temptație nu să-și urmeze inima trădătoare. Și de ce nu? Ce tânăr chipeș! Ce fericită se simte doar gândindu-se la el! Ce v-a zice familia? Mama a privit-o întrebătoare aseară. Bănuiește ceva? Povestea aceast este mai complicată ca alte povești de iubire. Înainte de a intra în tagma femeilor a fost promisă în căsătorie unui om bogat din cetate. Un fruntaș. Sunt căsătoriți de doi ani și bătrânul ei soț nu trezește în ea nici un sentiment. Pe când tânărul acesta....tremură doar gândindu-se la zâmbetul lui.
Nimeni și nimic nu au putut să-i schimbe gândul. Nici lacrimile soțului. Nici cearta tatălui. Nici strigătele și bestemul mamei..Nici nu s- a uitat în urmă. Și-a părăsit familia și-s părăsit soțul și a plecat cu cel pe care-l iubea. Care o iubea l-a fel de mult. Sau cel puțin așa a crezut. L-a câteva luni noul ei soț a început să vină acasă tot mai târziu. Este furios cu ea zi și noapte. I-a tras o palmă și nici măcar nu a regretat. S-a schimbat cu totul. A dispărut dragostea. Din vorbele lui a înțeles că nu a iubit-o niciodată. A vrut doar banii pe care soțul ei i-a plătit la divorț. Pe care ea i-a refuzat crezând că gestul ei v-a fi apreciat. Iubirea lor nu avea nevoie de bani. S-a înșelat amar! Nu știe cum s-a întâmplat- sau poate este blestemul mamei ei- dar căutând iubirea, pe cineva care să-i dea indentitate, trăiește cu al șaselea bărbat. Care nu-i este soț. A fost căsătorită de cinci ori. De fiecare dată cu speranță reînoită.De data asta v-a fi bine. Diferit. Ultimii doi soți au fost oameni buni dar au murit subit. Au fost momente bune dar niciodată bine. O căsătorie implică emoții, situații. Implică familii. Rudenii. Femei. Soacre. Cumnate, mătuși. Bărbați.Socri. Cumnați.Unchi. Multiplicate de 5 ori. Femeile sunt suspicioase nu au încredere în ea. Bărbații fac glume pe seama ei. Bat apropouri. Sunt batjocoritori. Câtă durere. Câte răni. Un suflet uscat din lipsa înțelegerii. Nu are încredere nici în femei nici în bărbați. A căutat identitate în iubire. A fost iubită. A fost disprețuită. Acum este proscrisă.
O întâlnire ciudată
Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria, a ajuns lângă o cetate din ținutul Samariei, numită Sihar.... Acolo se afla fîntîna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, ședea lîngă fîntînă. Era cam pe la ceasul al șaselea.( Ioan 4:4-6)
Trebuia să treacă! Trebuia? Intenționat? În ciuda tabuurilor vremii -călcând peste datini și obiceiuri- pentru era scris în cărțile cerului ora și locul Domnul Isus se prezintă la întâlnirea divină. A venit să aducă iubirea desăvârșită unui suflet gol însetat de iubire. Să pună fericirea la îndemâna celor căzuți, apăsați, goi. Ești gol ?
Un suflet gol și nefericit este un dezastru în mișcare. Omul a fost creat să primească binecuvântare după binecuvântare. Când nu este umplut de Domnul Isus va căuta alte lucruri cu care să-și umple inima și ființa. Frica va umple mintea iar satan le va alimenta.
Dumnezeu ne permite să aruncăm o privire în adâncul inimii sale. Prin Domnul Isus. El creatorul lucrurilor văzute și nevăzute, Regele regilor, Domnul domnilor, Fiul lui Dumnezeu. Stă singur, obosit de mersul lung. Plin de praf, flămând, însetat stă, în așteptare unui suflet care are toate simptomele unei inimii nefericite. Isus stă și acum și așteaptă la fântână pe toți cei însetați. Te-ai gândit că dimineața devreme când te apleci în rugăciune și meditare ai o întâlnire divină? Dacă am realiza că ne întâlnim cu Isus, că El ne așteaptă și vrea să ne întâlnească cu ce bucurie și grăbire am alerga la întâlnire. El știe secretele cele mai mici ale inimii tale. Visele nespuse. Sentimentele amare ale trecutului. Frica paralizantă de viitor. Bucuriile și durerile. Plăcerile și rănile. El știe trecutul, prezentul și viitorul. Recunoaște simptomele inimii goale. Cine nu are o relație personală zilnică cu Domnul Isus are o inimă goală.
Imaginează-ți ziua de vară. Cădura amiezii.Nimic nu mișcă. Doar Isus stă lângă fântână. Așteptând. Dintr-o dată un zâmbet îi luminează fața obosită. Ochii urmăresc cu milă femeia care încet se apropie de fântână. Este singură. Tradiția vremii era ca femeile dis-de-dimineață sau la amurg să meargă la fântână în grup dar ea nu are nici o prietenă. Nici o persoană în fața căreia să-și deschidă inima. Să râdă, să plângă, să-și spună durerea sau bucuria.
Un bărbat? La fântînă? De ce oare o privește ciudat? O privește și vede ce este în inimă. Ce se ascunde în suflet. Vorbește cu ea. Lucruri interesante. Care contează. Politică. Religie. Viață socială. Este dornică de discuții. Să fie tratată ca egală. Isus pătrunde în suflet trecând dincolo de mantia culturală, de obârșie de apartenență religioasă.
Apa vieții
" Dă-mi să beau, i-a zis Isus".Femeia Samariteancă I-a zis: " Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă? Drept răspuns, Isus i-a zis:" Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice: "Dă-mi să beau!" tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie"( Ioan 4: 7,9,10)
Apa. Un element necesar corpului omenesc.Scoasă din fântână potolește setea. Temporar. Apa vie este spirituală. Veșnică. Pentru a beneficia cineva de ea este imperativ să bea.Acest act nu este singular ci progresiv și repetat. A bea din apa vieții presupune comuniune continuă cu izvorul vieții. Isus Cristos. Atunci apa se va transforma în adâncul ființei noastre transformându-ne în izvoare dătătoare de viață.
"Oricine va bea din apa, pe care I-o voi da eu, în veac nu-i va mai fi sete ba încă apa, pe care I-o voi da eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică(Ioan 4:14).
Fără să înțeleagă pe deplin oferta Domnului Isus umilă cere această apă. Înainte de a umple vasul Domnul Isus o confruntă:
"- Du-te i-a zis Isus, de cheamă pe bărbatul tău și vino aici.
- N-am bărbat.
- Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care-l ai acum, nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul( Ioan 4:16-18)".
Ce dar minunat i-a făcut Domnul Isus confruntând-o. Viața ei. Alegerile ei păcătoase. Durerile ei. I-a făcut de cunoscut că nu este nimic în ea de care el să nu aibe cunoștință. Nu i-a oferit apa vieții fără să-i arate că știe totul. Cele mai mici amănunte. A iubit-o destul ca să-i arate că știe totul, cunoaște totul și în ciuda a tot ce știe, să-i ofere ceea ce El este. Dacă nu ar fi făcut-o mai tirziu într-un moment de îndoială ar fi gândit:"Dacă ar fi știut!" El știa. A ales să-i dăruiască apa vieții. O viață nouă. O nștere nouă. Născută din cuvântul său. Ea era condamnată. Se condamna singură. Isus i-a deschis ochii să se vadă cum o vede el. O păcătoasă iertată. Curățită. Pregătită să primească apa vieții.
"Știu" i-a zis femeia "că are să vină Mesia( căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile."(Ioan4:25) Cu o privire blândă Domnul Isus îi deschide ochii spirituali. "Eu, Cel care vorbește cu tine sunt acela!". Îi trebuie o secundă ca să realizeze cine stă în fața ei. Toate speranțele ei.Toate visele ei. Sunt în bărbatul din fața ei. De la început a știut totul. A recunoscut ignoranța ei religioasă. Nesinceritatea ei.
Veniți și vedeți un om
Inima îi fuge mai repede decât picioarele.Cu fiecare inspirație înghițea fericire.Știe totul și totuși mă iubește! Găleata goală rămasă lângă fântână era simbolul vieții ei vechi și goale. Este transformată total. Fericirea strălucește pe fața ei. Este plină acum. Plină de apa vieții. De iubirea pentru Isus. Este gata să dea peste. Femeia care trăia în singurătate bate cu pumnii în porți. Revoluționează satul ei:
- Veniți și vedeți. Mesia! Veni-ți și vede-ți omul care știe totul despre mine. Care mă acceptă așa cum sunt. Cu ce am făcut. Cu tot trecutul meu murdar. Care mă iubește.
Gusta pentru prima dată, un alt fel de iubire. Iubirea sinceră. Fără ascunzișuri. De ea. De alți oameni. Veniți și vedeți.
Bate din poartă în poartă. Bărbați, femei, copii o înconjoară. Văd cu mirare ce nu au văzut înainte. Ascultă cuvintele ei din nou și din nou. Iubirea a transformat-o. Parcă nici nu mai este ea. Femeia Samariteancă care în durerea ei se îmbrăcase în haina singurătății și a aroganței în fața lor o aruncă jos și se îmbracă în haina iubirii. Pentru prima dată ei văd adevăratul ei chip. Văd fața iubirii. Pentru că a băut din apa vieții răspândește viață. Pentru că înțelege ce este iubirea răspândește iubirea. Femeia fără nume, o femeie samariteancă, este prima evanghelistă. Ea alergă să spună celor din jur vestea bună a venirii Salvatorului. Mântuitorului. Mesia.Abia născută în viața veșnică , ea seamănă sămânța adevărului în satul ei.
" Mulți Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: " Mi-a spus tot ce am făcut". Când au venit Samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Și El a rămas acolo două zile. Mult mai mult au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Și ziceau femeii: "Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine, și știm că acesta este în adevăr Hristosul, Mîntuitorul lumii."( Ioan 4:39-42)
Prietene.
Ești plin de durere? Fără bucurie sufletească? Ai făcut din mersul la biserică o experiență religioasă în loc să faci din el un loc de întâlnire personală cu Dumnezeu? Ascunzi rănile inimii de frica de a fi rănit și mai adânc? Îți este inima goală? Însetată după ceva? Ai experimentat deziluzia iubirii? Deziluzia credinței?Alergi după fericire? Împlinire? Cauți un scop și un sens pentru viață? Îți târăști zilele în singurătate? Ai obosit pe drumul vieții? Soluția este Domnul Isus. Acceptă-L în inima ta. El este Apa Vieții. Vei vedea cum vor țâșni din ea izvoare de apă vie.
silvia-varvara seman
Nu poți pleca
Nu pleca!
Nu acum după ce-ai suprapus
lumea ta peste lumea mea și
ne-am contopit în marea de culori.
Nu acum când fiecare lacrimă
se prelinge în dâre de curcubeu
pe fața timpului.
Nu acum când tot cea fost vechi
am aruncat pe altarul viitorului
și praful l-am amestecat în apa vieții
stingând jarul galaxiilor abia născute.
Nu acum când fiecare infiorare
a gândului
mă face să tresar
căci recunosc prezența ta.
Nu acum când ai stăpânirea.
A ceea ce sunt
ce gândesc
ce simt
și ca să mă desprind de tine
ar însemna sinucidere.
Cum să trăiesc fără inimă?
Învieri
Prima înviere....
Mai mult o trezire din somn
o venire în fire
un suflu în nări
din gura Creatorului.
Curenți fierbinți căutând
pipăind
trecând prin încheieturi
prin sisteme
musculare
cardiovasculare
nervoase
despărțind
așezând
curățind
purificând molecula prafului.
Singura dată când omul a simțit
pe limbă gustul propriu
leșia și cenușa.
Când i s-a întipărit pe retină
toata lungimea și îngustimea
limanurilor sale.
Al doilea Adam.
Prima
adevarata înviere
Trezirea în victorie.
Strigată de două guri dumnezeiești
unindu-se în centrul existenței pure.
Scuturând divinul
pământul lumii
depus pe suflete
din picătura de cenușă și leșie
care a încercat să subjuge
trupul.
Prima înviere
a adus viață omului.
A doua inviere
trăire veșnică.
Explozie cosmica de fericire.
silvia-varvara seman
Prima înviere....
Mai mult o trezire din somn
o venire în fire
un suflu în nări
din gura Creatorului.
Curenți fierbinți căutând
pipăind
trecând prin încheieturi
prin sisteme
musculare
cardiovasculare
nervoase
despărțind
așezând
curățind
purificând molecula prafului.
Singura dată când omul a simțit
pe limbă gustul propriu
leșia și cenușa.
Când i s-a întipărit pe retină
toata lungimea și îngustimea
limanurilor sale.
Al doilea Adam.
Prima
adevarata înviere
Trezirea în victorie.
Strigată de două guri dumnezeiești
unindu-se în centrul existenței pure.
Scuturând divinul
pământul lumii
depus pe suflete
din picătura de cenușă și leșie
care a încercat să subjuge
trupul.
Prima înviere
a adus viață omului.
A doua inviere
trăire veșnică.
Explozie cosmica de fericire.
silvia-varvara seman
LIMANURILE MELE
M-am dat bătută.
Nu mai caut limanurile
omului interior.
Sunt prea mișcătoare schimbăndu-și
necontenit tărmurile.
Cunosc deplin pe cele exterioare
lățimea
perpendicularitatea
înălțimea deloc amețitoare
din crestetul capului
la talpa piciorului
două pălmi jumate.
Extremitățile cu care ating
colburile de pe cărările întortochiate ale viselor
și cele cu care adulmec adânc
începutul ploii de vară
parfumul florii de tei
fulgul de nea legănându-se în dans beat.
Limanurile rămân în ordinea cosmică
stabilită de la facerea lumii.
Recunosc ca parte din exteriorul meu
umbra care mă însoțește credincioasă peste tot.
Dar palpabil niciodată nu pot
cuprinde gândul schimbător
ce își ițește capul
dintr-o margine de inimă,
mă cuprinde de mână
și înconjoară fără să-mi dea răgaz
să-mi trag suflarea
universul
întorcându-l pe dos.
La cunoașterea
limanurilor inimii
am renunțat.
M-a înșelat de câteva ori cu răutatea ei
și nu ne mai vorbim.
silvia-varvara seman
M-am dat bătută.
Nu mai caut limanurile
omului interior.
Sunt prea mișcătoare schimbăndu-și
necontenit tărmurile.
Cunosc deplin pe cele exterioare
lățimea
perpendicularitatea
înălțimea deloc amețitoare
din crestetul capului
la talpa piciorului
două pălmi jumate.
Extremitățile cu care ating
colburile de pe cărările întortochiate ale viselor
și cele cu care adulmec adânc
începutul ploii de vară
parfumul florii de tei
fulgul de nea legănându-se în dans beat.
Limanurile rămân în ordinea cosmică
stabilită de la facerea lumii.
Recunosc ca parte din exteriorul meu
umbra care mă însoțește credincioasă peste tot.
Dar palpabil niciodată nu pot
cuprinde gândul schimbător
ce își ițește capul
dintr-o margine de inimă,
mă cuprinde de mână
și înconjoară fără să-mi dea răgaz
să-mi trag suflarea
universul
întorcându-l pe dos.
La cunoașterea
limanurilor inimii
am renunțat.
M-a înșelat de câteva ori cu răutatea ei
și nu ne mai vorbim.
silvia-varvara seman
Subscribe to:
Posts (Atom)