PRIORITĂȚI

      Mă uit în urmă la pașii  lăsați pe potecile vremii. Pentru că este toamnă copacii își scutură frunzele sub pașii mei. Cu timpul drumurile se afundă în troiene adânci și înghețate. Este peste puterile noastre să întoarcem timpul înapoi și chiar dacă ar fi posibil, cine mai vrea să experimenteze din nou lacrimile sărate ale înfrângerilor, ale tristeților și dezamăgirilor? Am trecut odată pe acolo, le-am simțit din plin, să le lăsăm în pace să se odihnească în cimitirul viselor moarte. Sub lespedea rece a marmorei indiferente.
       Se duce timpul. Se duc zilele. Nu știm nici de unde vin, nici unde se întorc. Le simțim doar alunecarea care ne alterează ființa. Fiecare alunecare, fiecare clipă ne răpește din mișcarea sprințară, din sclipirea ochilor, din agerimea minții. Trece timpul pe lângă noi într-o alunecare perpetuă. De ce oare când suntem tineri ne grăbim să ajungem  l-a maturitate crezănd că totul v-a fi ideal? La căsătorie  crezând că vom păși în rai? Să avem un serviciu bun crezând că toate problemele financiare se vor rezolva?  Am trecut prin toate etapele vieții și ajunși aici la maturitate, cine vrea să frâneze roata vieții care ne-a călcat de nenumărate ori smulgându-ne lacrimi amare? Lacrimi care au săpat pe fețele noastre cute adânci de amărăciune și dezamăgire. Cei care au îndrăznit să se pună în fața roții să-i oprească înaintarea s-au trezit făcuți una cu pământul. Viața nu se oprește nici când suntem îndurerați, nici când suntem copleșiți de bucurie. Viața își urmează cursul ei și-i mulțumesc lui Dumnezeu că a dat sens vieții mele , iar nimicurile acestei lumi nu mai au valoare pentru mine și nu-mi  mai controlează timpul ! Nu că nu fac nimicuri. Sunt femeie, sunt mamă, sunt călătoare pe acest pământ, tovarășă de călătorie cu alții care prin harul lui Dumnezeu punem umăr lângă umăr în lupta pentru biruință spirituală. Viața este plină de nimicuri, dar nu mă mai controlează ele pe mine .
    Îmi amintesc de o perioadă de timp când am fost obsedată de curățenia casei și cea mai mică urmă de praf îmi ridica tensiunea dându-mi amețeli și palpitații. Acum când am descoperit că nu se oferă un premiu, că nimeni nu-mi va ridica o statuie, că soțul meu preferă să-mi petrec cât mai mult timp cu el  mai mult decât să mă vadă alergând după fire de praf eluzive, șterg praful mai rar.
     
FAC CE IMI DORESC SA FAC
    
      Sunt cuprinsă de iubirea veșnică! Îndrăgostită de CUVÎNT  decât să-mi pierd timpul demonstrând cât de capabilă sunt să șterg mobila de praf, zilnic, dedic timpul acesta studiului biblic. Mă las  transportată  de imaginație în trecut și stau sub norul care acopere poporul abia ieșit din robia egipteană, ocrotindu-l de arșița zilei. Culeg mană sfântă, hrana celor mari în coșul inimii atât cât este necesară nevoilor zilei. Mă bucur la trecerea Mariei împreună cu însoțitoarele ei bătând din tamburine proslăvind și glorificând pe Dumnezeul cel viu, cântând o cântare de mărire . Stau sub finic alături de Debora și-mi tresaltă inima de bucurie că Dumnezeu a ales o femeie, o proorociță să judece poporul.
Culeg grâul țării și mă bucur de bunăvoința Stăpânului ogorului ca și Rut . Mă întâlnesc cu Domnul la fântână ca femeia samariteancă și-mi potolesc setea după apa vieții veșnice. Primesc viață cu cei pe care Domnul i-a chemat din mormânt ca pe Lazăr spre lauda numelui său. Privesc oștirile Domnului  îngerii slujitori credincioși ducând cereri, rugăciuni turnându-le în candelele celor douăzece și patru de bătrâni și transformânduse în "tămâie" cu miros plăcut înaintea tronului lui Dumnezeu. Aud norul de martori cum mă încurajează prin cuvinte pline de har să mai fac un pas, să nu-mi pierd speranța. Lupta nu este zadarnică au trecut și ei pe aici. Prin credință au căpătat făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au primit înapoi pe  morții lor înviați. Au suferit bătăi, batjocuri, lanțuri și închisoare. Ei martorii Mielului de care lumea nu era vrednica, mă așteaptă să-mi sfârșesc și eu alergarea. Nu au primit răsplata și desăvârșirea așteaptă să-mi termin și eu lupta. Căci ce este viața unui credincios dacă nu o luptă? Pe mai multe fronturi. Luptă cu noi înșine căci nu suntem la statura apostolului Pavel să spunem că avem de luptat doar împotriva stăpânirilor, împotriva duhurilor văzduhului, încă luptăm cu firea pe care de multe ori nu am răstignit-o.
       Regret că am fost o risipitoare de bunătate dumnezeiască de har minunat de dragostea cea mai fierbinte. Mă căiesc amar că am îngropat talanții pe care Stăpânul mi i-a dat. Dar nu a sunat trompeta sfârșitului și nu mi s-a cerut socoteală încă. De aceea am să mă străduiesc să răscumpăr timpul, bucurându-mă nu numai de averea nemeritată pe care Tatăl mi-a dat-o. Să mă bucur de prezența Lui , de fața Lui, de vocea Lui! Să ascult susurul blând  mângâindu-mi inima. Să ascult vocea care a dat naștere și viață galaxiilor. Este imperativ să răscumpăr timpul și vremea.
      
       Se duc zilele cu zâmbet
           ironic în colțul buzelor
       Le lăsăm să treacă străine
            fantomice pe lângă noi.
       Când eram copii zilele
            erau lungi, interminabile
       Mai ales în lunile de vară
           când le stăpâneam prin joaca
        Din diminețile rumene
           până lacăderea serii.
       Iubindu-le
         îmbrățișându-le
            dăruindu-ne lor extaziați.

      Maturitatea a adus
          cu ea zile scurte
      Parcă-s ciuntite
          parcă le-a tăiat
          cineva în două.
      Alergăm continu să le umplem cu nimicuri
      pe care le numim activitate.
      Parcă în copilărie eram
          stăpânii zilelor.
      Acum zilele sunt
          stăpânele noastre.
Uneori
      Se rostogolesc într-o
          galopare frentică.
Alteori
      Se scurg într-o
         alunecare chinuitoare
              una după alta.
Mereu
      Lăsându-ne fără suflare
      cu încă ceva de făcut
           încă ceva neterminat.
       Întotdeauna mai avem  mâine de făcut ceva
       Din ziua ce abia mijejte.
      Se duc zilele. Câteodată senine altădată înorate.Câteodată pornește crivățul care suflă transformându-ne în statui de ghiață. Sub crusta gheții nu mai putem lupta suntem copleșiți de descurajare, de neputință. Nu ține mult pentru că răsare soarele dreptății se ridică ca un viteaz topind gheața  și trezindu-ne din nou la viață nouă. Așa cum soarele  mângâie cu razele lui calde, când ne atinge sufletul cu lumina și căldura Sa Domnul Isus ne umplem de fericire și bucurie.Trec zilele și ce bine îmi pare!

silvia-varvara seman