Cămăruța rugăciunii


De câte ori auzeam pe cineva menționând retragerea în cămăruță pentru rugăciune gândul îmi zbura la cămara de acasă unde pe un perete erau aliniate borcane pline de dulcețuri, compoturi și zacuscă pe alt perete un cuier primea o încărcătură masivă de haine de iarnă iar dedesubt se afla un raft unde ne puneam încălțămintea aliniată ca soldații la defilare. Totul era organizat la milimetru din nevoia de a folosi și cel mai mic spațiu efectiv. Ca să ingenunchezi era imposibil și nu mi se părea locul cel mai bun pentru rugăciune. Mai ales că ușa se deschidea atât de des fiecare punând sau luând ceva din cămară. Și eram numeroși. Nu vedeam cum te poți concentra să faci legătură cu cerul și să uiți de spațiu și timp. Mult timp am luat figurativ versetul din Matei 6 cu versetul 6: "Ci tu, cînd te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa, și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti." Eram bucuroasă să mă rog oriunde considerând cămara locul unde se ascund proviziile de iarnă neînțelegând sensul ei imitativ.  Într-o zi am auzit mărturisirea unei prietene care m-a obligat să-mi revizuiesc opinia. Spunea ea, că datorită unei probleme era emoțional bolnavă și a căutat un loc unde să se ascundă să plângă și să vorbească cu Dumnezeu. Spunea că s-a retras în cămăruța de rugăciune unde a petrecut două ore vărsându-și inima înaintea Tatălui ceresc. Primul meu gând a fost o mare suspiciune și m-am întrebat Cum poate să se separe, să se deconecteze de spațiu să lase să treacă două ore în dialog cu Dumnezeu? Ca imediat să fiu cuprinsă de gelozie. Dintr-o dată mi-am dorit pacea pe care o vedeam în ea și care mărturisea ea o primise în urma timpului petrecut în cămăruță în rugăciune. Am realizat că mă lipseam singură de binecuvântări neștiute. Am început să caut un loc pe care să-l desemnez  și unde să mă ascund pentru rugăciune, pentru citirea cuvântului și meditație. Au fost momente când am stat în genunchi în tăcere, cu lacrimi curgând șuvoaie pe obraji bucurându-mă de prezența Domnului. Încă mă rog oriunde aș fi și în orice timp, la timp și nelatimp, în orice poziție. Dar adevărata intimitate cu Dumnezeu o simt când intru în cămăruța rugăciunii și petrec timp cu El închizănd lumea afară împreună cu toate lucrurile care se înghesuie să-mi atragă atenția.
      Tăticul meu, un om al rugăciunii cum rar am întâlnit ridica în jurul lui ziduri invizibili când se ruga. Dacă era  pe genunchi exista doar pentru pezența lui Dumnezeu. Închidea lumea înconjurătoare afară. Puteam să trecem prin cameră, peste picioarele lui nu ne auzea, nu ne vedea. Cufundat într-o stare de venerație prins în intimitatea cu Domnul, era transportat înaintea tronului de milă și îndurare de unde nimeni și nimic nu-l tulbura.
     Iacov s-a trezit din somn și a realizat "....Domnul este în locul acesta și eu n-am știut. Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor( Genesa 28:16-17b)" . Dumnezeu pentru Iacov a desemnat locul întîlnirii și modul întâlnirii. În somn, cu capul rezemat de o piatră. Alege tu un loc unde să te întâlnești cu Domnul tău unde prezența Sa să fie palpabilă, unde îngerii să se urce și să coboare în jurul tău. Cu trecerea timpului cămăruța de rugăciune va deveni poarta cerului unde te vei refugia când ești îndurerat,  unde în intimitate îți vei ascunde fața udă de plâns la pieptul Domnului. V-a fi locul unde vei învăța să-L asculți să-i recunoști șoapta. Vei învăța importanța tăcerii pe genunchi. Unde vei fi încredințat de purtarea Sa de grijă. Locul în care vei lupta spiritual pentru familia ta. Unde lacrimile de recunoștință și mulțumire vor curge libere. 
     Cămăruța de rugăciune nu trebuie să fie o cămară literară. Poate fi un loc retras, separat un colț în care poți să petreci timp în rugăciune  netulburată. Un loc în care cauți fața lui Dumnezeu. El se va apleca peste tine, te va binecuvânta și-ți va șterge lacrima. Pentru mine este locul unde ca un copil mă sui pe genunchi Tatălui și simt brațele iubitoare strângându-mă la piept. Unde pot să-mi revărs toată inima. 

silvia-varvara seman